Trenulețul

 

Hai Liberation!

Am urmărit aseară spectacolul grotesc și trist al „Liberation Day”. Dincolo de prestația de circar obosit a bătrânului fanfaron, de adunătura eclectică de costume scumpe, căști de protecție, țesuturi îmbibate cu hialuronic și veste portocalii, dincolo de zâmbetele false și mustățile de tip „red neck”, dincolo de comentariile nesărate ale showman-ului care s-a simțit obligat a umple spațiul și timpul cu penibilități adresate lacheilor din propria-i soldă, dincolo de atmosfera de propagandă ieftină, dincolo de cifrele umflate, de trilioane și triliarde (sic) aruncate fără acoperire reală, câteva comentarii economice, emoționale și profund subiective:

1. There is no such thing as a free lunch. America a exportat hegemonie, putere, a devenit jandarmul global mai ales după finalul Războiului Rece. Pax Americana a costat și costă mulți bani. Locul din primul rând costă mulți bani. Nu ai cum să devii cea mai mare putere a lumii (economică, militară, de securitate) dacă nu îți folosești toate argumentele. Iar moneda este unul dintre acele argumente. Ca moneda ta să ajungă peste tot în lume și toate statele să depindă de ea, trebuie să imporți mai mult decât exporți. Apoi, cu toții se vor uita la sedințele Fed-ului, iar deciziile economiei tale vor influența toate economiile lumii. Ceea ce se petrece acuma. Câți disperați străini credeți că urmăresc ședințele BNR privind stabilirea dobânzii de referință? Nu prea mulți, în mod cert…

1. America nu este o victimă a partenerilor săi strategici. Nu există o conspirație mondială care să fi decis să mute capacitatea de manufacturare în afara SUA în ultimele decenii. E adevărat, în ultimii 20 de ani 45.000 de firme industriale s-au închis și producția manufacturată a scăzut cu 14%, dar această tendință a venit ca urmare a globalizării, companiile s-au mutat acolo unde au găsit condiții mai bune pentru maximinzarea profiturilor. Nici UE, nici Canada sau Mexic, nici Japonia sau China nu sunt de blamat pentru investițiile americane în economiile lor. E o realitate economică. De acord, este un moment din acelea, de ohsh!t, în care înțelegi că e nasoală treaba, dar să o arunci pe ceilalți, spune multe despre nivelul la care ești, ca hegemon. Iar povestea aia cu SUA care, după WW2 s-a lăsat abuzată de statele europene și Japonia pentru a le dezvolta rămâne o poveste (cu tot respectul pentru contribuția SUA la eliberarea Europei de sub naziști). Realitatea e că economia SUA dădea în clocot la finalul războiului (producea enorm și avea nevoie de piețe de desfacere) iar Planurile Marshall și Truman au fost cele mai bune pretexte pentru a consolida debușeele necesare răcirii ei, dincolo de raționamentul politic legat de evitarea „comunizării” statelor sărăcite și distruse de război. 

1. Cifrele nu bat. Cel puțin în cazul Europei, cifrele World Trade Organisation (WTO) arată că 70% din importurile în UE sunt cu taxă vamală zero, iar media ponderată a taxelor vamale impuse de UE furnizorilor din SUA este de 2,7%, nicidecum 39%. Umblă vorba și articole pe net că sunt niște oameni care au reușit să reconcilieze prin AI cifrele din tabelul fluturat aseară de Trump, iar formula de calcul nu e neapărat una complexă, care să și reflecte realitatea. De unde reacțiile statelor vizate, care vor să aplice măsuri de retorsiune. Dacă cifrele comunicate de administrația americană ar fi fost corecte, cred că, totuși, măcar cei mai emotivi ar fi roșit și ar fi recunoscut că au fost niște abuzatori ordinari. Dar nu pare să fie cazul. 

1. Șantajul nu merge de multe ori la apă. Și nici bullyingul. Și iaca cum, după ce a anunțat măriri grotești ale taxelor vamale, administrația și companiile încep să pună presiune pe furnizorii externi să suporte ei creșterea de costuri, adică să micșoreze prețurile nete astfel încât efectul la raftul din SUA să nu fie vizibil. Adică, să-și diminueze profitabilitatea pentru onoarea de a exporta în SUA bunuri care sunt supuse taxării. E posibil ca pe termen scurt, cei foarte dependenți de piața americană să accepte șantajul, dar e foarte probabil să ruleze rapid P&L-uri pentru a vedea dacă merită efortul și planurile B sunt scoase de la naftalină. Astfel de comportament este, totuși, greu de tolerat.

1. Bogații nu vor plânge nici de data asta. Soluția datoriei publice a SUA nu stă în taxele vamale. Nu vor aduce mulți bani, nu repede, și mai ales nu rezolvând dezechilibrele economice și sociale intrinseci din societate. Ca la noi cu pensiile speciale: toată lumea plătește, mai puțin bogații și specialii.  

Una peste alta, e clar că vin schimbări mari în paradigma comerțului mondial, se folosesc multe pretexte pentru a schimba realități, e mult „smoke and mirrors”, mulți vor pierde, unii vor profita și e cert că echilibrul economic se va retsabili pe alte coordonate, mai nefavorabile, față de cele din prezent. Vin, vorba chinezului, „vremuri interesante”.